…vorbind la pereti VI… fuga sufletului…

...din nou in camera… din nou singur… a trecut mult timp de cand nu am mai vorbit cu ei… peretii mei…atat de mult timp, incat am impresia ca nu ii mai cunosc… pe ei… pe mine… eu, cine sunt…? A trecut mult timp de cand nu am mai simtit ceva… a trecut mult timp de cand nu am mai numit pe “ea…”… ea, cine e…? peretii mei tac… nu zic nimic… nici ei nu ma mai cunosc… sunt un strain in propria camera… ma mir ca ma mai lasa sa intru… nu am mai vorbit cu ei de mult… atat de mult…? De cand mi-am inchis sufletul…? Atat de mult a trecut incat nici peretii mei nu ma mai cunosc…? Sufletul meu… unde e…? a batut cineva la usa lui… a raspuns… dar nu era nimeni… s-a speriat si a fugit… a fugit, iar eu nu il mai gasesc… nu il mai cunosc… poate ma vor ajuta peretii mei sa il caut, sa il strig cumva…. Dar cum…? Nici ei nu au mai vorbit cu mine de mult timp, nu ma mai cunosc, nu mai zic nimic, nu vor sa mai vorbeasca cu mine… oare cine a batut la poarta sufletului meu…? De ce a raspuns…? Unde s-a dus…? Cate intrebari fara raspuns… “din gand in gand, prin gand te port... tu… unde esti…?”… a plecat sa te caute pe tine… tu… unde esti…? Eu tac… peretii nu mai zic nimic… e liniste… imi aud pasii gandului alergand dupa sufletul meu… atat de mult a fost inchis…? Atat de mult si-a dorit sa iasa afara, sa simta, sa iubeasca si sa fie iubit…? Atat de mult, incat a fugit pana si de mine…? Dar oare cine a batut la usa sufletului meu, iar el unde s-a dus…? A fugit… nu vrea sa se mai intoarca… ii este frica nu cumva sa il inchid din nou… asa i-am zis azi…” te voi inchide si nu iti voi mai da drumul niciodata…” el s-a speriat… si a fugit… “din gand in gand, prin gand te port… tu unde esti…?” poate sufletul meu e la tine… tu, cine esti…? Tu ai batut la poarta sufletului meu..? daca da… de ce nu ai ramas…? De ce ai fugit si tu…? Uite! Acum sufletul meu a fugit de la mine… te cauta pe tine… nici macar peretele geam, care este cel mai intelept dintre toti, nu stie ce sa spuna, nu stie cum sa te strige… nu stie cum sa isi ceara el iertare pentru mine… cum spuneam candva… si peretele isi aminteste…” am iubit pana acum ca orice om, am gresit pana acum ca orice om, dar am fost pedepsit ca nimeni altul…”…sufletul meu a fugit de la mine… a fugit sa te caute pe tine… tu unde esti…? De ce il lasi asa sa alerge pe campuri necunoscute….? Daca se pierde…? Daca nu il mai gasesc niciodata…? Daca nu o sa mai vrea sa se intoarca niciodata…? …peretii sunt si ei foarte mirati de ceea ce mi s-a intamplat… niciunul nu poate sa imi spuna nimic… eu vorbesc iar ei tac… eu imi strig sufletul, dar el nu imi mai raspunde, a fugit de la mine… te cauta pe tine… tu… ai batut la poarta sufletul meu… el a deschis… apoi… a fugit… pentru ca tu nu mai erai… si lacrima de pe obraz e rece… si gandul a plecat spre necunoscut… iar inima nu vrea ca sa mai bata… caci sufletul meu a fugit… l-am tinut inchis… am fost nedrept cu el… iar tu… tu… ai batut la poarta lui… iar el tie ti-a deschis… el a putut doar tie sa iti deschida… apoi… de dor… si frica sa nu te piarda… a fugit… tu… unde esti…? …sufletul meu a fugit de la mine, te cauta pe tine… si gandul nu stie ce sa mai faca… “din gand in gand, prin gand te port…”…din nou in camera… c-un singur gand… si fara sufletul meu… 10.09.2012

…vorbind la pereti VII… inchisoarea sufletului…

…din nou in camera… e liniste… eu nu zic nimic… peretii mei tac… de cateva zile sufletul meu a fugit, dar dimineata s-a intors… l-am prins si l-am inchis… de data asta mult mai bine… durerea… inchisoarea sufletului meu… e liniste… din cand in cand se mai aude cate un suspin al sufletului meu… inchis… din cand in cand imi mai sperie gandul… dar… nu il voi mai lasa sa plece… te-a cautat, dar nu te-a gasit… a fugit, dar s-a intors… ranit si oboist… l-am inchis… mai bine este asa… nu-i voi mai permite sa plece… nu ma crede, dar mai bine este pentru el sa stea inchis… stau si ascult linistea peretilor mei… sunt ingroziti de inchisoarea sufletului meu… dar mai bine este asa pentru el… el… nu ma crede... nici ei nu ma cred… incerc sa le explic, dar nici ei nu vor sa ma asculte… spuneam candva, mai bine asa, “din gand in gand, prin gand te port… blestemat sa fie el, il scot…”…azi mi-am prins sufletul, obosit si ranit… l-am prins si l-am inchis… te-a cautat, dar nu te-a gasit, te-a strigat, dar nu ai vrut sa ii raspunzi… a plecat fara sa ma asculte, acum il pedepsesc, dar mai bine este pentru el sa stea inchis… durerea… inchisoarea sufletului meu… as vrea sa ii explic… dar nu stiu ce sa ii mai spun… te-a strigat, dar nu ai vrut sa ii raspunzi… nu l-ai vrut… vorbeste-i unui prunc despre mama lui ce nu l-a vrut… iubirea… libertatea sufletului meu…dar… el nu te-a gasit…te-a strigat, dar nu l-ai auzit… te-a iubit, dar nu ai vrut sa ii raspunzi cu iubire… durerea… inchisoarea sufletului meu… din cand in cand suspina… in linistea peretilor mei il aud… inca te striga, din inchisoarea lui… durerea… nu-i voi mai da drumul… il voi tine inchis in durere… pentru ca tu nu l-ai vrut… durerea… inchisoarea sufletului meu… ferecata de mii si mii de lacrimi… 11.09.2012

Legenda păsărilor călătoare

Înainte ca regulile lumii să fie bine stabilite, era o armonie pe pământ pe care azi nu o mai întânlim.
Se spune că atunci fiecare anotimp avea un duh al său care-l conducea, desigur că şi Iarna avea duhul ei. Într-o zi Duhul Iernii se hotărî să înveţe să cânte, cu toate că nu putea, era prea rece, totuşi se încăpăţână şi ceru ajutorul păsărilor, le rugă pe ele să-l înveţe să cânte. După lungi încercări eşuate, păsările încercau să-i explice că nu-i posibil să înveţe să cânte, dar să nu se întristeze căci are calităţile sale, pe care alţii nu le au şi că nu trebuie să ia daruri de la alţii.
Faptul că nu putea să cânte îl întristă foarte mult pe acest Duh al Iernii şi neputând suferi cântecul păsărilor, hotărî să le alunge, căci invidia pusese stăpânire pe el. În cele din urmă păsările au fost nevoite să plece în alte ţinuturi unde vremea era mai caldă căci iarna le îngheţa şi astfel puteau muri de frig.

Despre icoane – Sfântul Ioan Damaschin

Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului şi a Stăpânei noastre şi încă şi a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai lui Hristos, să audă că dintru început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru care motiv, oare, ne închinăm unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu? După cum spune grăitorul de Dumnezeu Vasile cel prea renumit în cele dumnezeieşti, „cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei”. Dar originalul ei este cel înfăţişat în icoană, cel după care se face icoana. Pentru care pricină poporul mozaic se închina de jur împrejurul cortului, care purta în el icoana şi tipul celor cereşti, dar mai degrabă al întregii creaţii? Dumnezeu spune lui Moise: „Vezi vei face pe toate după chipul care ţi-a fost arătat în munte”. Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul (chivotul), nu erau lucrurile mâinilor omeneşti? Ce era templul prea renumit din Ierusalim? Nu făcut de mâini şi construit prin meşteşugul oamenilor?. Dumnezeiasca Scriptură, însă, acuză pe cei care se închină celor cioplite, dar şi pe cei care jertfesc demonilor. Jertfeau păgânii, dar jertfeau şi iudeii. Pagânii jertfeau demonilor, iar iudeii lui Dumnezeu. Jertfa pagânilor era de dispreţuit şi de condamnat; jertfa drepţilor, însă, bine primită de Dumnezeu. Noe a jertfit şi „Dumnezeu a mirosit mireasma cea cu bun miros” a bunei lui voinţe primind mireasma cea bine plăcută a bunei voinţei sale către El. Astfel idolii pagânilor sunt de dispreţuit şi opriţi, căci erau închipuirile demonilor. Pe lângă acestea cine poate să facă chipul Dumnezeului nevăzut, necorporal, necircumscris şi fără de formă? Este culmea nebuniei şi a lipsei de credinţă să înfăţişezi Dumnezeirea. Pentru acest motiv în Testamentul Vechi nu era obişnuită întrebuinţarea icoanelor. Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milii Lui, s -a făcut om cu adevărat pentru mântuirea noastră şi s-a făcut om, nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real — a locuit pe pământ, a petrecut cu oamenii, a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea sau întâmplat în chip real şi a fost văzut de oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre a ne aduce aminte de El şi spre a căpăta învăţătură noi, care n-am fost de faţă atunci, pentru ca fără să fi văzut, dar auzind şi crezând, să avem parte de fericirea Domnului. Dar pentru că nu toţi ştiu carte, şi nici nu se ocupă toţi cu cititul, părinţii au socotit ca să fie pictate acestea în icoane ca nişte fapte de vitejie spre a ne aduce aminte repede de ele. În adevăr, de multe ori neavând în minte patima Domnului, dar văzând icoana răstignirii lui Hristos, ne aducem aminte de patima mântuitoare, şi căzând în genunchi ne închinăm. Nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii. Deci prin ce se deosebeşte crucea care are chipul Domnului de una care nu-l are? Tot astfel şi cu privire la Maica Domnului. Cinstea dată ei se urcă spre cel întrupat din ea. Tot astfel şi cu isprăvile sfinţilor bărbaţi, isprăvi care ne îndeamnă spre bărbăţie, spre râvnă, spre imitarea virtuţii lor şi spre slava lui Dumnezeu. Căci după cum am spus, cinstea dată de cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei faţă de stăpânul obştesc, şi cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană. Tradiţia închinării la icoane este nescrisă, după cum nescrisă este şi închinarea spre răsărit, închinarea la cruce, şi altele foarte multe asemenea acestora. Se povesteşte şi o istorie: Pe când Avgar era împărat în oraşul edesenilor, a trimis pe un pictor să picteze chipul Domnului, dar din pricină că pictorul n-a putut să-l picteze din cauza luminii strălucitoare a feţii, Domnul, punând haina pe obrazul Lui dumnezeiesc şi de viaţă făcător, s-a imprimat pe haină chipul Lui şi astfel a trimis-o lui Avgar, care o dorea. Dar că şi apostolii au predat foarte multe în chip nescris o scrie Pavel, apostolul neamurilor: „Deci dar, fraţilor, staţi bine şi ţineţi predaniile noastre pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră”. Iar către Corinteni spune: „Vă laud, fraţilor, că vă aduceţi aminte de toate ale mele, şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am dat”. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Apogeticum, 2004, pp 154-156.

Icoane... inceput.

http://www.facebook.com/profile.php?id=100002900429103

Dimineata...

Din cate se pare... dimineata am inspiratie mai multa... Pe fundal un pian sfios... E liniste... Oboseala isi spune cuvantul, de cateva nopti nu mai dorm, dar a trecut prea mult timp de cand nu am mai trecut pe aici si chiar mi s-a atras atentia. Asa ca am zis sa nu las praful virtual sa se aseze pe blogul meu.
Din blog in blog, din pagina in pagina, am gasit cateva lucruri foarte interesante. Pana la varsta asta, varsta mea, m-am cercetat si eu de multe ori si am ajuns la concluzia ca sunt nationalist, cu dragoste de tara, de neam si mai ales de credinta, dar sa nu creada cineva ca am impresia ca sunt singurul sau ca sunt un erou pentru asta... Nu! Nu as vrea sa par mult prea rationalist... dar aruncam in toti cu multe, cu tot ce apucam, insa niciodata nu ne acuzam pe noi insine, niciodata nu spunem: Frate avem si noi o vina! Ar trebui mai intai de toate sa constientizam ca tara SUNTEM NOI!!!! Mai intai de toate ar trebui sa schimbam noi in noi fiecare cate ceva! Orice roman se gandeste cum sa il fenteze pe cel de langa el, cum sa scoata un ban in plus cu o ora mai putin la munca, cum sa castige ceva dar daca se poate fara prea mult efort.... Cu o astfel de atitudine... este imposibil sa avem o tara in care sa domneasca linistea si prosperitatea... si mai ales sa avem o tara condusa bine... Este un proverb, romanesc de altfel, care spune cam asa ceva: "Spune-mi cu cine stai, ca sa iti spun cine esti!"
Eu as merge putin mai departe si as spune intregului popor...: Spune-mi pe cine alegi, ca sa iti spun ce popor esti!

Învierea

Pe muntele Golgotei Iisus s-a răstignit.
Pe cruce lângă El tâlharii au privit,
Cum crucea şi piroanele cu ei a suferit.
Hristos ca om... pe cruce a murit.

Pământul întreg s-a cutremurat,
Catapeteasma templului s-a despicat.
Cerul de nori era acoperit,
Iisus pe cruce a rămas smerit.

Şi pus a fost în nou mormânt,
Pe mâini era purtat de-un Sfânt.
S-a pogorât la iad,porţile sfărâmând,
A ridicat toţi drepţii care stăteau plângând.

Hristos a treia zi a înviat din morţi!
Şi-a descuiat din slavă, a iadului porţi.
Îngerii şi cerul cu toţi s-au bucurat,
Omenirea toată a scos-o din păcat!

Jocul II

Hai să jucăm un joc:
Uite îţi spun un cuvânt
Iar tu îmi răspunzi:
Lună ,
Întuneric şi mister?
Asta crezi tu că înseamnă?
Hai să îţi spun altceva,
Mare, necuprins şi depărtare?
Asta spui tu că înseamnă…
Singurătate…nu spui nimic…
De ce ? Nu vrei ?
Bine atunci nu mai jucăm nimic.
Dacă vrei să ştii ceva întreabă.